Just in Time on Tram 41

Dimineața, când orașul încă își drege glasul, m-am urcat în tramvaiul 41, cu gândul la interviul care nu mai admitea amânare.

In the morning, while the city was still clearing its throat, I got on tram 41, thinking about the interview that could no longer be postponed.

Vagoanele, pline ochi, fremătau ca o mare nervoasă, iar eu, prins de bara rece, încercam să-mi țin emoțiile în frâu.

The carriages, packed to the brim, quivered like a nervous sea, and I, clutching the cold pole, tried to keep my nerves in check.

La primul hurduc, mi-a picat fisa că nu verificasem dacă mai am călătorii pe card, așa că am vânat cu privirea un validator liber, scoțând cardul din portofelul dibuit la repezeală.

At the first jolt, it dawned on me that I hadn’t checked whether I still had rides on my card, so I hunted for a free validator with my eyes, fishing the card out of the wallet I’d grabbed in haste.

Bipul, întârziat și capricios, a venit la țanc, chiar când doi controlori, cu priviri tăioase dar politicoase, au intrat pe ușă ca la teatru.

The delayed, capricious beep came just in time, right as two inspectors, with sharp yet polite looks, stepped in through the door as if onto a stage.

Lângă mine, o doamnă cu sacoșe foșnitoare își făcea cruce peste bilet, șoptind că pe Podul Grant se stă cu orele și că tramvaiul e singurul care nu te lasă baltă.

Next to me, a lady with rustling shopping bags crossed herself over her ticket, whispering that on Podul Grant you can be stuck for hours and that the tram is the only thing that won’t let you down.

La Crângași am coborât în vârful degetelor, strecurându-mă spre metrou, unde un turist rătăcit mă întreabă, într-o română cu accent, cum ajunge la Piața Unirii.

At Crângași I tiptoed off, slipping toward the metro, where a lost tourist asks me, in accented Romanian, how to get to Piața Unirii.

I-am zis să se țină scai de mine, că oricum merg în aceeași direcție, și, vorba aia, omenia nu doare.

I told him to stick to me like burrs, since I was going the same way anyway, and, as the saying goes, kindness doesn’t hurt.

Pe peron, afișajul anunța "întârziere tehnică", iar mulțimea oftează la unison, fiecare cu gândurile lui, de parcă orașul ar fi tras o frână de mână.

On the platform, the display announced "technical delay," and the crowd sighed in unison, each with their own thoughts, as if the city had pulled a handbrake.

Când a sosit trenul, ne-am înghesuit ca sardelele, eu făcându-i semn turistului să se prindă de bară, în timp ce un violonist cânta de parcă ar fi vrut să dezmorțească ziua.

When the train arrived, we packed in like sardines, me signaling the tourist to hold on to the pole, while a violinist played as if he wanted to thaw out the day.

Am schimbat două vorbe despre meandrele orașului, până când mi-am dat seama că, prins de poveste, aproape îmi scapă stația.

We exchanged a few words about the city’s twists and turns, until I realized that, caught up in the story, I was about to miss my stop.

Am coborât la Unirii pe fugă, salutându-l din mers, și, respirând adânc în forfota pasajului, am simțit cum, în aglomerația transportului public, orașul îți pune răbdarea la încercare, dar îți și ține spatele când contează.

I got off at Unirii in a rush, waving to him on the move, and, breathing deeply in the bustle of the underpass, I felt how, in the crush of public transport, the city tests your patience but also has your back when it matters.