Neighbors in the Dark

În seara în care toți vecinii își făcuseră program după meciul din Champions League, s-a stins curentul brusc, de parcă ar fi tras cineva de o draperie peste oraș.

On the evening when all the neighbors had set their schedule around the Champions League match, the power went out suddenly, as if someone had pulled a curtain over the city.

Televizoarele au amuțit în același timp, iar pe scară s-a auzit un cor de oftaturi în care fiecare își vărsa, fără voie, mica lui supărare.

The TVs fell silent all at once, and on the stairwell a chorus of sighs rose, each person venting, without meaning to, their small frustration.

Am coborât cu o cutie de lumânări care-mi rămăseseră de la un Crăciun și, bâjbâind, le-am aprins pe trepte, să ne vedem fețele.

I went down with a box of candles left over from a Christmas, and, groping my way, I lit them on the steps so we could see each other’s faces.

Domnul Varga, care altminteri nu schimbă două vorbe cu nimeni, a scos dintr-o sacoșă un radio pe baterii și i-a dat drumul, ca să nu tânjim după liniștea aceea apăsătoare.

Mr. Varga, who otherwise never exchanges more than two words with anyone, pulled a battery radio out of a shopping bag and turned it on, so we wouldn’t pine in that oppressive quiet.

În vreme ce comentatorii bâzâiau din alt secol, a ieșit din casă doamna Mira cu o tavă de biscuiți, zicând că „vorba bună trece iarna”, chiar dacă afară era mai degrabă aprilie nehotărât.

While the commentators buzzed from another century, Mrs. Mira came out with a tray of biscuits, saying that “a kind word gets you through winter,” even if outside it was more like an indecisive April.

Pe întuneric, blocul părea alt om: scârțâia altfel, mirosea a ceară și a cafea, fiindcă am încropit un ibric pe aragaz, noroc cu gazul care nu ne-a trădat.

In the dark, the block felt like a different person: it creaked differently, and it smelled of wax and coffee, because I threw together a pot of coffee on the stove, lucky that the gas hadn’t betrayed us.

Ne-am pomenit povestind, ca la bunici, despre primele joburi, despre când „a picat netul” într-o zi de deadline și despre cum ajungi să te cunoști abia când ți se ia din priză rutina.

We found ourselves telling stories, like at our grandparents’, about first jobs, about when “the internet went down” on a deadline day, and about how you only get to know yourself once your routine is unplugged.

Cineva a spus, nici nu mai știu cine, că i se pare că orașul respiră mai adânc fără neoane, iar noi am dat din cap, parcă mângâiați.

Someone said—I can’t even remember who—that it felt like the city breathed more deeply without neon, and we nodded, as if soothed.

Când au pocnit din nou becurile și liftul a clipit ca un pește adus la mal, n-am sărit de bucurie; mai degrabă am făcut schimb de numere, să avem cui bate la ușă la următoarea pană.

When the bulbs popped back on and the elevator blinked like a fish hauled ashore, we didn’t leap for joy; rather, we exchanged numbers, to have someone to knock on for the next outage.

Meciul, cât mai rămăsese din el, nu ne-a mai mișcat cu nimic, iar radioul, încăpățânat, continua să foșnească știri de demult, ca un bunic care se teme să închidă povestea.

The match, whatever was left of it, no longer moved us, and the radio, stubborn, kept rustling old news, like a grandparent afraid to close the story.

Nu știu cât a ținut pana, dar știu că, pentru o oră, blocul s-a scos din priză ca să se pună la vorbă, și n-a fost chiar un capăt de țară.

I don’t know how long the outage lasted, but I know that, for an hour, the block unplugged itself in order to start a conversation, and it wasn’t the end of the world.